bătăi de aripi

e noaptea în care gândesc în roz

mi-am cumpărat câteva vise în leasing

știu că m-am îndatorat pe viață dar n-am putut să le rezist

acum locuiesc în ele cu tot ce mă înconjoară

și ele se tolănesc prin somnul tău

 

se aud bătăi de aripi

îngeri veniți la mir și ambrozie gata să-ți șteargă

ultimul poem în care doar vântul  mai decriptează

tăceri intrate în depresie

 

voi plăti pe viață pentru o mână de vise

deja sângele mi-a luat-o razna trece prin tine

fără să-l bagi în seamă și se întoarce târziu gâfâind

nici nu-l mai recunosc  așa amețit

gata să-mi gâtuiască respirația cu fel de fel de povești

despre tine

despre mine

dar toate s-au furișat sub titlul acestui poem

restul e tăcere

căzută în genunchi noaptea nu are puterea

să-și mai facă de cap cu ce i-a rămas

din vise

ca osândita în fața călăului

până se hotărăște

și întunericul i se rostogolește la picioare

printre firele de iarbă

 

găsesc un ochi deschis spre tine și-n somnul meu

se face cald

nici gândul nu-mi tremură

uite ia aceste versuri să-ți acoperi

măcar un sfert singurătatea

restul e tăcere

cuvânt peste cuvânt

cuvânt peste cuvânt peste

cu grijă să nu se muște să nu se îmbrățișeze prea mult

și din dragostea lor să înflorească numai prepoziții

voi construi o poezie îmi spun

nimic nu mă mai oprește

uite mi-am suflecat mânecile

bat palma cu imaginația să-mi trimită câteva de import

caut prin buzunare romgleza soluții momeli

sper să nu fie too late

 

am o întreagă armată de cuvinte

în fiecare zi le așez după semnificații

again and again mă trezesc în fața unei ruine

de-acum n-am să mai folosesc cuvinte ce ne despart

poate voi reuși să aprind focul pe care nu-l va putea stinge

nicio substanță verbală

în mine toate s-au amestecat dar nu am un vers drept temelie

nici măcar unul care să elogieze soarele și trandafirii ceva

să mă scoată din condiția asta

doar umbre și un zid unde s-au întins disperările ca iedera

 

nu nu mă crezi

îmi dau seama după felul în care îmi măsori tăcerea și aștepți

să surprind iluzia în flagrant delict

astenie

trec anii şi cărările din palmele mele

sunt mai întortocheate

am intrat în viaţă dar odată şi-odată tot am să ies din ea

mulţi mi-au trecut prin faţă alţii mă vor vedea trecând

nu-i mare lucru să ştii toate astea

dragul meu

pe unde s-au rătăcit cuvintele din care îţi făceai trepte

până la asfinţit

despre ele ce să-ţi mai spun

au încărunţit de tot dar încă îmi satură foamea tăcerii

umbra unui gând

 

astăzi te-am vizitat dintr-o întâmplare

şi pentru că nu mă aşteptai

ca atunci când ţi-am trimis sms şi ne-am găsit lângă pescărie

am traversat piaţa

şi-am căutat cofetăria în care am băut cafea împreună

acolo

la aceeaşi masă te-am văzut

cum săpai şanţuri de jur-împrejurul inimii

să plantezi poeme din care vor încolţi tot atâtea emoţii

cât poate cuprinde sufletul

păreai ostenit de umbra unui gând

sau poate resemnat de tăcerea care şi-a lăsat amprenta

pe orice percepţie despre ceea ce a fost cîndva

dincolo de cuvinte

 

versuri fără niciun cusur îşi plimbă înţelesul

pe cărările din palmele tale aşteptând

să încolţească misterul

între crizele de personalitate te dezbraci

de sânge

de lacrimi

de anotimpuri

şi mai ridici un zid să aibă mâna destinului

pe ce să-ţi deseneze viaţa

peste înţelesuri

seara vine tiptil se agaţă şi aerul se clatină
ca uleiul în pahar
atât de aproape simt numai jetul duşului
nothing else matters se furişează afară din cântec
în urechile mele rămân instrumentele
fiecare cu ideea lui fixă pe care o repetă
din ce în ce mai încet
nimic altceva nu mai contează decât
şi fug din prezent să arunc un ochi pe afară sus
peste înţelesuri

o altă zi în care aş răsuci beregata realităţii
fără nicio remuşcare
şamponez părul şi dibui o senzaţie un soi de leşin treaz
o lipotimie de singurătate
de dracu ştie ce
irascibila coardă se întinde se răsuceşte-
nervii s-au piperat
fiecare strop de apă care mă atinge e o întrebare
ridic mâna mă joc cu baloanele de săpun
înţep cu degetul pieliţa
şi răspunsurile devin fluide să limpezească adevărul

închid ochii
mă sprijin de umbra ta şi visul devine atât de real
în timp ce viaţa fabulează calmă.

 

 

mă scriu

 

„De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem.”

                                                                                                                M. Eminescu

 

Fiecare avem câte un viciu sau poate mai multe. Al meu însă este cel mai periculos. Omoară- încet şi sigur. Nu se deprinde în timp sau din societate, pur şi simplu aşa m-am născut. Numai că a stat în mine în stare latentă, până ceva- cumva l-a trezit din somn şi-acum se târăşte prin mintea mea fără oprire: o analiză continuă a tot ceea ce ţine de interior. Împăturirea şi despăturirea lucrurilor. Întoarcerea lor pe dos, netezirea cutelor rezultate din lupta continua cu exteriorul, cotidianul mocirlos. Logica mea a făcut febră de atâta echilibristică pe muchiile lor! Poate n-ar strica să-l pieptăn iar pe Descamps: există mereu un interior al interiorului.

Mă deprimă faptul că nu ştiu să înot prin viaţă, îmi dau seama după felul în care mă zbat să mă ţin la suprafaţă, nu mai ştiu să complotez cu cele mai dulci intenţii, cum afirmam cândva. Mă agăţ cu disperare de un întreg sistem de iluzii, de respiraţia tot mai sacadată a gândirii. Mintea mea aleargă după ceva ce nu ştiu dacă…tot ce ştiu este că nu se opreşte, din când în când se odihneşte ancorată în golfurile iraţionalului. Mă oboseşte (deşi cred că îndobitoceşte este cuvântul cel mai potrivit) această isterie a vieţii de-pli-ne. Mă livrez (poate) prea des sentimentului de apatie şi când scap de el nu-mi pot raţionaliza stările afective. Pe lângă toate astea am mai deprins şi un obicei prost- de a mă victimiza.

Joc şah cu fiul meu. Cum stau cu privirea aplecată la pionii de pe tablă, la un moment dat piesele încep să se mişte singure. Plâng pe tăcute, îmi înghit plânsul, adun cu limba lacrimile din colţurile buzelor. Nu sunt sărate. În sarea lor mi-am conservat amintirile. Intenţionez să ating piesele, dar mâinile mele sunt o masă apoasă prin care circulă îndoiala, neputinţa de a scăpa de relativ. Iulian râde cu poftă: şah, hai să te văd acum! Sar pătrăţelele una câte una, zi de zi, an de an….mai mult pe diagonală. Refuz dimineaţa numai în două culori contrastante.
Scriu în bucătărie, doar cu becul de la hotă aprins. Semiîntunericul se prelinge printre lucruri zdrenţuind contururile umbrelor de pe pereţi. Scriu exact ce gândesc cu riscul de a cădea în ridicol, fără să pun trene cuvintelor. Mare dreptate avea Crăciun: Scrii pentru a te pune singur la zid, ţi-ai ales singur zidul (chiar acum caut printre cuvinte un soi de jenă, ceva care să mă reţină, să-mi dea peste mână, nu ştiu..să-mi rupă degetele. Minţii mele nu-i e ruşine să debiteze astfel de…ah, lapsus calami. Bine că mi-a făcut concesia de a nu greşi măcar gramatical).
Dacă tot scrisul meu s-ar termina odată cu punctul de la sfârşitul acestei propoziţii, nici nu s-ar băga de seamă- formarea mea intelectuală nu este atât de solidă încât să pot afirma cu tărie că tot ce las aici a reuşit să împletească nu ştiu ce procedee sintactice care au sedus cititorul.

 

 

2014. 02. 23/ Slobozia